Dacă moare poetul, nu vor mai exista povești de iubire,
Nu vor mai zbura fluturi albi printre flori,
Totul va deveni o lacrimă tulbure, ca o uimire
Rămasă pe gene pentru ochii care-au fost visători.
Nu-i cereți să trăiască într-o lume bolnavă, străină,
Inima lui a-ncetat să mai bată ca un clopot de cimitir,
Mâinile-nsângerate prin gesturi nesfârșite se-nchină
La altare pustii unde preoții se roagă-n delir.

Dacă moare poetul, o pasăre va-nceta să mai cânte,
Nesfârșitele ploi vor aduce tristețea-n păduri,
Corăbiile vor pluti-n derivă cu catargele frânte
Iar fluturii nu se vor opri pe neliniștea tristelor armuri.
Vor pleca prea departe și nu vor reveni niciodată
Privirile cu miros de iarbă, mângâiate de stele,
Poate că aici s-a născut poetul și acum prima dată
Coboară, sprijinindu-se de tăcerea ce plutește-ntre ele.