Motto: „A fi liber însemnă tocmai a aboli finalitățile”
(A. Camus)


Tema acestui eseu o costituie moralitatea metafizicii revoltei, prin moralitate înțelegând dimensiunea morală în sine, ce poate fi valorizată pozitiv, neutru ori negativ. Veritabilă insurecție morală, revolta, descrisă sub formele sale (reforma, revoluția și anarhia) în opera „Omul revoltat” a lui Albert Camus, este un teren fertil pentru investigarea faptelor morale sub dublu aspect: din punct de vedere motivațional, cât și din punct de vedere intențional.
Revolta este privită de scriitor ca fiind o revoluție interioară împotriva aparenței (și falsității) binelui și a generalizării răului – racile omniprezente în lumea în care trăiește revoltatul. Inocent în intenții (el dorește reinstaurarea „dreptății”) militant pentru demnitatea umană primară, înjosită de prezentul nelegiuit, și idealist în alternativa oferită – pentru ca lumea să fie mai bună, oamenii trebuie să fie „principiali” – omul revoltat întrunește o serie de calități morale, fapt ce-i garantează justețea acțiunii.
„Conștiința iese la iveală odată cu revolta”, afirmă Camus, deoarece presupune individualizare, contrar unei identități morale („eu sunt bun”) în raport cu instanța malefică (am numit astfel acea entitate împotriva căreia luptă „revoltatul”, fie că se numește „sistem ticăloșit”, stat, asupritori, etc.). În funcție de gradul de corupție/răutate al acestei instanțe, formele revoltei pot fi:
a) Reforma, care presupune un sistem „bun” în esență, viciat doar pe alocuri și care se poate reforma din interior. În acest stadiu revoltatul este un reformator optimist și conlucrează cu „sistemul”.
b) Revoluția, următorul pas, se realizează atunci când instanța malefică este ireformabilă, viciată definitiv. Revoltatul propune prin revoluție o alternativă la sistem, înlocuirea sa integrală, făcută prin mijloace violente.
c) Ultimul tip de revoltă descris de Camus este anarhia, o revoltă superlativă fetișizată, ce are la bază o metafizică a absurdului; vizează eliberarea supremă de orice sistem, e o revoluție perpetuă și autotelică.
Importante pentru studiul nostru sunt motivațiile faptelor omului revoltat cât și intențiile în baza cărora el acționează. Nu teama, dragostea sau interesul îl motivează (în sine elemente din ordinea imanentă a lumii actuale și, deci, nedemne de el) ci ... transcendența.
Metafizica revoltei este una a transcendenței eliberatoare de condiționările (negative) ale istoriei. Idealist feroce, nihilist pasionat ori teoretician al absurdului, omul revoltat acționează în virtutea unei urgențe a transcendentului pur ce poate „salva” imanentul infestat.
Mijloacele sale violente (minciună, manipulare, crimă, teroare, etc.) sunt coerente cu sistemul său moral, întrucât răul trebuie stârpit prin rău, învins pe propriul teren pentru ca binele să se instaureze. Acțiuni ce pot fi socotite imorale dintr-un punct de vedere extrinsec sunt valorizate pozitiv în cadrul eticii proprii, deoarece intențiile și scopurile pentru care sunt efectuate, sunt nobile. Avem de a face cu o eshatolohie apocaliptică secularizată: este nevoie de purificarea conflictului apocaliptic (tranșat violent) pentru ca „Împărăția lui Dumnezeu” (o lume egalitaristă, justă, bună, fericită, „adevărată” chiar și fără Dumnezeu) să „coboare” pe pământ.
Pentru revoltatul de tip nihilist „sentimentul absurdului [...] face crima cel puțin indiferentă și, în consecință, posibilă. Dacă nu credem în nimic, nu are sens și nu putem afirma nici o valoare, totul e posibil și nimic nu are importanță. Nefiind nici pro nici contra, asasinul nici nu păcătuiește, nici nu are dreptate. Poți răscoli tăciunii în crematorii la fel de bine cum te poți dărui îngrijirii leproșilor. Păcatul sau virtutea țin de întâmplare sau capriciu” .
Conectarea la transcendență a revoltei se vede și din libertatea totală de a alege mijloacele prin care se va instaura eshatonul secular. Neceaev afirmă că revoluționarului totul îi este permis, deoarece el „e un om condamnat dinainte. El nu trebuie să aibă nici relații personale, nici lucruri dau ființe dragi. Ar rebui să se lipsească până și de nume. În el totul trebuie să se concentreze asupra unei singure pasiuni: revoluția” .
Deoarece fenomenalul nu poartă în sine condiția morală, aceasta fiind mereu întemeiată pe metafizic și structurată principial pe baza intenționalității, condiția morală a omului este una ambivalentă, categoriile binelui și răului (cu un coținut variabil în timp și spațiu) fiind aplicate acțiunii în sine (non-morală la nivel fenomenal).
De aici și percepțiile diferite asupra unui fapt, dacă acesta este „bun”, „rău” ori „neutru” din punct de vedere moral. Intenția faptului conferă judecății noastre criteriul moralității sale, dar mai înainte de toate, paradigma metafizică în care noi producem un cod etic, este contextul prim și axiologic al judecății morale. Ceea ce într-un cod etic este moral (de pildă să îți iubești dușmanii) poate fi absurd într-altul (de exemplu iudaismul și islamul). Moralitatea unui fapt reprezintă, în primul rând, conformitatea întenției, mijloacelor și scopului cu codul etic al agentului. Ulterior (și extrinsec) acest fapt moral poate fi interpretat din punct de vedere al societății, religiei, chiar al istoriei, însă respectiva hermeneutică extrinsecă nu îi poate reda plenar resorturile interioare în baza cărora el s-a manifestat.
Moralitatea faptului ține, așadar, de metafizica agentului.
Albert Camus ne oferă un exemplu de „om moral”, ale cărui fapte (imorale, interpretate extrisec) sunt coerente cu metafizica și codul etic proprii, așadar morale. Inocent oprimat, idealist militant, profet ardent și revoluționar lipsit de scrupule – iată ipostazele „omului revoltat” așa cum l-a portretizat Camus, un om profund moral și ale cărui fapte sunt, paradoxal, morale și legitime.


Note de subsol
1. Albert Camus – Omul revoltat, Ed. RAO, București, 2001, p. 237
2. Ibidem, p. 394.