sunt un cuțit de vânătoare înfipt până-n plăsele
în inima amurgului
sunt pământul brăzdat de cicatrici de arsuri
și de plictiseala amicilor din copilărie
cu puțin înainte de cântatul cocoșilor
moartea îmi dezmiardă ultima fărâmă de convalescență
pierdută printre obiecte vechi într-un talcioc de cruci


în somn îmi admir disperarea fâlfâind deasupra capului
ca o eșarfă albastră la gâtul unui somnambul
o tandră furtună a creierului șterge orice amintire
orice posibilă revenire în brațele redutei
ca un joc uitat din copilărie


într-o zi cineva a început să mâzgălească cerul cu
o pensulă uriașă
în acea zi îngerii au dat primele semne de viață