E lumina-n poteci: urmă de leu
sau poate făptura Celei ce Naște,
e o zi în care mai văd
și ziua se face umbră
plopului molcom din zare.



Din răspântia lacrimei sale Cioplitorul
de Vâsle întocmește lamură securii,
își culege oscioarele mâinii din râu,
prin ochiul lui de vânturi spălat,
deschis poți privi adâncul din spini,
marea din pietrele verzi în chip de pești
adusă pe masa celui sărac.
El își pune tâmpla-n veche cenușă ca-n vechi
urme de zei apoi își ridică din colb răsuflarea,
întinde spre ramuri fiara albastră din ochi
lăcrimând și tace cu nodul din gât, tace
să se audă cum securea ivește vâsle din plop,
cu nodul de lacrămi cioplește mrene de lemn.



Și cum stă aplecat peste lucru, cum peste
litania chipului său din oglinzile apei
de animale băută, o umbră de fiară se așează pe el:
luntre gata să-l ducă în inima mea de pământ,
în lanțurile grădinii din gustoasele poame.



O, Poamele! Ele-s oglinzi ale Domnului, depărtări ale Razei,
locuri de unde se pleacă din tristețea acestei făpturi…




din Cartea Făpturii,
Ed. Paralela 45, 2001