Adulmec cea mai netrăită toamnă,
Mi-s sevele sleite de urcușuri,
Iar gânduri-greieri scârțâie arcușuri
Spre drept popas iernatic mă îndeamnă.
De-aș zăbovi în primăveri cerșite,
În tufe goale implorând seninul,
Neînflorit s-ar ofili mălinul
Și ghiocei pe tâmple scrijelite.
Rămân în urmă drumuri troienite
Cu file pline de trăiri apuse
Și altele albind de presupuse
Rodiri înmugurind, dar nerostite.

Mă cern acum ca blândă adiere,
Pe nedestine ninse de tăcere.