sunt seri când rămâi în urma oamenilor
fără nicio destinație
un oraș cu margini prea strâmte, o ieșire
unul prin celălalt, tu - depoul pentru
singurul tramvai care nu se mai întoarce -
și totul se risipește
ca prin pumnii unui copil

știm când lucrurile se strică definitiv
dar despre asta nu-i povestim
nici despre serile cu zimți, ucigașe
din care ne așteaptă să fugim
sau măcar să îl prindem în brațe
să nu doară

nu e o joacă sau un desen animat, zimții
chiar se rotesc
prin fața ochilor, oamenii se pierd
uneori păstrează pământ sub limbă
un grăunte precum cianura
mirosul greu de migdale persistă
copilul îl simte, mai cere
o prăjitură

într-un târziu adormim, el își spală gura
își spală de zece ori mâinile
fuge, se furișează
printre șinele tramvaiului
și, când nu mai e nici țipenie,
se aude un strigăt
un scrâșnet de metal