Din zorii zilei mele în lanul Tău m-am dus, culegător de spice, așa cum Tu mi-ai spus.
Cântau secerătorii, eu îi urmam tăcut, sfios, și singuratic, și lăcrimând, ca Rut;
sfios, și singuratic, și lăcrimând, ca Rut.

Prin tot zăduful zilei, sub soarele arzând, cu fruntea aplecată, m-am ostenit tăcând,
dorind, când vine seara, să-Þi pot aduce-n prag, c-o dragoste smerită, toți snopii strânși cu drag;
c-o dragoste smerită, toți snopii strânși cu drag.

Stăpâne, iată seara se-ntinde peste văi, pe rând se-ntorc Acasă toți lucrătorii Tăi.
În urma tuturora, mă-ntorc și eu tăcut, sfios, și singuratic, și lăcrimând, ca Rut;
sfios, și singuratic, și lăcrimând, ca Rut.

Mă rușinez de rodul puțin agonisit, dar Tu cunoști arșița prin care m-am trudit.
O, iată vine noaptea, Îți cer un adăpost, s-adorm cu cei cu care la munca Ta am fost;
s-adorm cu cei cu care la munca Ta am fost.

Întinde-Þi peste mine veșmântul Tău plăcut, la sfintele-Þi picioare, s-adorm și eu, ca Rut.
Iar Mâine Dimineață mă scoală fericit, să-ntâmpin Bucuria spre care-am suferit;
să-ntâmpin Bucuria spre care-am suferit!