E cea mai rea dintre beții,
Având efecte de durată,
Căci, de la vin, îți mai revii,
De la cuvinte, niciodată!

E, realmente, și- un motiv
De analiză și mândrie,
Poetul poate fi bețiv,
Dar un bețiv mai poate scrie?

Bețivul tace când e beat,
C-așa e firea lui bețivă,
Poetu,-n schimb, când s-a lansat,
Nu amuțește. Dimpotriva!

Bețivul, dup-un sfert de ceas,
Se prăbușește lat, sub masă,
Poet,-n zbor către Parnas,
Numai hârtii în urmă lasă!

Bețivu-și toarnă vin din nou,
Când simte că îi crapă buza,
Poetul, versuri în stilou
Să-i toarne, își imploră muza.

Bețivul glăsuiește-ncet
Și, uneori, improvizează,
La fel, și marele poet,
Doar că, la dânsul, mai rimează!

Având efect instantaneu,
Nu este leac ca să te dreagă,
De vin, te-mbeți, dar nu mereu,
Dar, de cuvânt, o viață-ntreagă!

Căci e plăcut să te îmbeți
Și să declami cam tot ce-ți vine,
De-aia-s așa de mulți poeți
Și poezii așa puține!