Ion și Maria, de cum s-au cununat,
Au gândit că-i bine să facă un băiat,
Care, le va fi cu vremea un bun ajutor
Si apoi o să ajungă chiar moștenitor.

Numai că deja vreo trei ani trecură
Si tot dânșii singuri erau în bătătură.
Ion s-a înarmat însă cu multă răbdare,
Sperând să trăiască el ceasul cel mare.

Rupt de oboseală când s-a întors odată,
O găsi pe Maria, acasă, foarte supărată.
Fața-i trandafirie devenise acum lividă
Si, din vorbă în vorbă, spuse că-i gravidă.

Uită sărmanul oboseala de atâta bucurie,
Că în sfârșit și el tată curând avea să fie.
Iar draga lui Marie va fi o iubită mamă.
Până la soroc o va ocroti, de bună seamă.

Mariei i-a sosit ziua când urma să nască,
Cu flori s-a dus Ion, fiul să-și cunoască.
Pentru că Maria a născut cu adevărat
Un băiat frumos cum dânsul și-a visat.

Găsi Ion salonul unde Maria avea patul
Si-o întrebă iute, cu cine seamănă băiatul?
Îi întoarse Maria o privire, așa, ca la proști:
- Geaba-ți spun Ioane, fiindcă nu-l cunoști.
16 octombrie 2007