Afară e-o lumină
de spital
și toamna stă-ntr-un ceas
nemaibătut.

Orașul cu frunze
mi-e cel din urmă exil.
Îl simt răscolindu-mi în sânge.
Am adunat cu râs nestăpânit
sau cu plâns neștiut,
frunze uscate-n cărți
când toamna se-ntindea în acuarele
pictându-mi chipu’-n umbre felurite.

De ce nu vrei să crezi că mă-ntomnez
cu fiecare frunză în care-i poezie,
când lumea toată
e-ntuneric?