O familie, cândva, o casă a moștenit,
Zona era cu verdeață, cartierul liniștit.
Și fiindcă doreau iute s-o amenajeze,
Veneau zilnic la căsuță împreună să lucreze.

Fata lor fiind micuță, mare lucru nu făcea,
Instalată la fereastră afară în curte privea
Și văzu o bătrânică cu un coș mare încărcat,
Cum încet, cu greutate, punea rufe la uscat.

Se uită mult mai atent, credea că nu vede bine,
Toate rufele bătrânei erau murdare, o rușine.
Și îmbrăcămintea-i pătată cumplit era,
Înțelese că bătrâna la spălat habar n-avea.

Ca să vadă împreună și pe mama a chemat,
Cât e dânsa de micuță dar mai bine ar fi spălat.
Mama s-a uitat mirată și plecă apoi zâmbind,
Fata a rămas la geam către rufe des privind.

Trecând fata la fereastră după câteva zile,
Chemă repede pe mama, și, amuțită de uimire,
Îi arătă rufele babei care toate înșirate
Erau albe, arătoase, erau chiar imaculate.

- Vezi? Bătrâna să lucreze de acum a învățat.
- Nu fetiță, abia astăzi eu fereastra am spălat,
Ce vedeai până acum erau pete pe fereastră,
Bătrâna-i nevinovată, vina era doar a noastră.

În viață oameni buni, înainte de a critica,
Să privim la noi înșine poate că vedem ceva.
Sufletul să-l curățim toți, așa cum se cuvine,
Astfel vom vedea mai clar și cu mult mai bine.

Atunci vom admira într-o bucurie firească
Și la semenii noștri, curățenia sufletească.
Chiar dacă pe undeva se întrevede și un defect,
Pentru că o știm cu toți, nimeni nu este perfect.
Iași 02 septembrie 2008