Nu m-am simțit niciodată
mai aruncat la o parte
ca atunci
când am îmbrășișat vântul…

Mi-am aplecat spasmodic fruntea:
“Tu ești vânt,
nu ai inimă,
tu numai
te scurgi printre degetele mele.”

Și atât de secătuit
eram de mine
și atât de gol si rece era …

Am tăcut.

Mi-am scuturat fruntea
iar inima a început să-mi bată
cu vântul,
degetele mele
îi despleteau șuvițele
nemângâiate încă.

Eu eram vânt
iar el era suflet.