Îmi amintesc acea imagine strălucitoare,
un vis fantastic al inimii, din câte
îmi dau seama n-a murit nimeni, treceau
soldații în zbor prin crizele de conștiință în
legătură cu problemele ne-am situat în ceața
liliachie a peisajului și din senin au început
să cânte mierlele.
Așa visam, ne sărutam ca niște ființe hipnotice,
aproape divin a încetat războiul, dar putrezea
pe lângă toți impresia de viață ca o târfă, de
cinșpe ani mureau privighetorile, se-apropie
de mai învelitoarea parfumului de sugativă și
nimeni n-a vizat în ochii ei
mașina lungă, albă, a binecuvântării.
Uite, exemplu e dragostea, ziceam, o rație
din ea se plimbă-n trenul nopților pierdute-n
cazinouri, cu acel rictus magic al tandreței...
Ce univers fetid de conservare
în camera pustie a erorilor!