[Notă: Fiecare "păpușă rusească" se poate citi separat.]

prolog

păpușă rusească
veșnic gravidă cu tine,
adâncită atât de mult
c-ai început să locuiești în tine,
stai pe un raft și îți ești rotundă ție,
îți ești planetă și cer prinsă atât de meditativ
în sistemul de praf care te ține
încrustată în el giuvaeric ca-ntr-o nouă păpușă
mai mare ca tine.
la ce te gândești oare
cu privirea aia caspică,
cu privirea aia arctică
cu siberia ochilor tăi?
ce faci? te numeri?
oare mai știi câte ca tine
s-au tâmpit de cuget
sub pulpa ta de lemn?




prima păpușă: pasărea măiastră

de la Paradis la Ghetsimani
omu-i călător din grădină în grădină;
așa și eu mă oprisem în fața ei
cu gura căscată și-mi intra în gât lumină.

ea se păsărise bine-n pom
își alesese cerul streașină,
stătea acolo beată cu ciocul,
moartă de pene ce se scuturau
ca o toamnă peste mine

și pesemne că nu era născută
din moment ce ciocănea în cer
ca-ntr-o coajă de ou, ciugulind în buze
luna, măru-i dulce până la sămânță,
cineva sus încă mai clocește probabil
cu căldura spre noi, îmi ziceam,
dar nu mai eclozează nimeni
de la profeți încoace și m-am ridicat
din iarbă ca un Lazăr mahmur
după un plonjeu în vinuri,

luam penele căzute și aproape fără să vreau
fără să știu, mi le-nfigeam în umeri,
abia târziu mi-am dat seama c-am început să bat
din ele ca dintr-un mușchi de inimă vânjos pe brațe
cu care aș putea, da, chiar mi-ar sta în putere
să ridic pământul mai spre cer,
să o prind pe ea de coadă
și s-o jumulesc de pene.

am sărit pe creanga ei,
ea pe o creangă mai sus,
eu pe creanga ei,
ea mai sus
și tot așa, păsărește,
pâna ni s-au terminat crengile
și-am răsturnat toate cuiburile
și copacul s-a plecat pe buturugi
de răul nostru.

ea a făcut atunci o gaură în cer
și s-a pitit acolo ca un ochi
pândind de sus cu pleoape albastre,
clipirea ei faze ale lunii fiind,
la crai nou știam deja că stă s-adoarmă
întredeschisă și-am intrat peste ea
de ne-am bătut o noapte-ntreagă pe retină
ca o vizionare de mit, până
ne-a tușit ochiul afară cu lacrimi
că nu putea dormi sub noi și-atunci
înapoi în iarbă, cu aripi frânte,
câte nu ne-am spus
și ne culegeam durerile din ciocuri,
căutând unul în uvula celuilalt
sunetul scos,
iar ea m-a ciupit de gușă,
înfoiată de-a binelea de iubire
și cântul ei mi-a povestit:







a doua păpușă: domovoi

[Notă: Domovoi-ul este un drac domestic care intervine deseori în viața cotidiană a oamenilor.]

domovoi, drac împelițat,
te-ai prăsit la noi
în casă, ți-ai făcut
bârloage în cămări, între borcane
unde-mi țin hrana zilelor murată
și-n gheara ta dopul sticlei
parcă singur iasă
să-mi fie dușcă veninată.

te bagi între mine și nevastă
noaptea,-n așternut
numai te vedem cu trup păros
și ochi perdut prin patrafira
ce-am încercat-o țese-n trupuri,
dar tu te lepezi de spovadă
și deodată, dai lucrurile peste cap
faci salteaua roată și noi abia suflând în ea
iubiți într-o iubire ferbântată
dă dambla de focuri peste noi
și ca posedată
îmi vine dușca sticlei pe gât
găleată.

te caut, domovoi,
prin fote și ciubote
vezi tu ce bătaie ți-i da
când te-oi prinde-n colț de casă,
de nu te-o scăpa a mai habotnice bigote
muieri din mâna mea
și te-oi vântura de creieri tâmpi
și-o să vezi golgote
urcând când ti-i prindea.

mă lupt cu umbra-n tindă
mai iau o dușcă
și dau
cap în cap cu mine în oglindă
și iau o dușcă
și mă ții, muiere, fugi d-aci că pot să merg
și iau o dușcă
și cu o mână pipăi prin dulapuri și-ți încerc
smocul de păr
cu gura-n sticlă și
vin, femeie, că se zbate,
mai dă-mi o dușcă
dă-i, așa, dă-i cu lemnu-n spate
culcă-l pe jos, doboară-l la picioare,
eu beu și-l ridicăm de subțioare
îl țin de-o ureche,
prinde-l, muiere, de cealaltă
să-l suim în aer
să-l balansăm oleacă
vorbește, domovoi,
iacă,-și dă drumul la limbă,
pune-l să povestească
și timpul ca un gând
în spate ni se plimbă:









a treia păpușă: rusalcele

*am îngenuncheat zicând
“părinte, iartă-mi nesăbuința,
adormisem la schit
cu capul în ceasloave,
când au ieșit din cerc de apă
cele trei rusalce cu rochii
împlinite pe coapsă,
lungite în gleznă
mulgând între gene neagra beznă
și s-au unduit din pas până la mine
sărutul lor nu l-am putut abține
din obrazul meu și buza mea
și pleoapa mea și ochiul meu
și ceasloavele căzuseră,
între coperți strivind
pe Dumnezeu.”

„fiule, păcatul ți se iartă” mi-a răspuns părintele
când deodată
agheasma din vas
s-a zbătut vibrată,
dând loc să iasă
unor trupuri ca sălciile
și din ele, rusălciile
iarăși zâmbeau
cu ochi cețos,
dând din picioare
agheasmele pe jos,
veneau spre noi,
spre mine și părinte,
dar am fugit și iată,
suntem acum la tine.
de aceea, arhimandrite, creștine,
nu ne-nvinui,
ne iartă pe-amândoi*

*vă iert* spuse-arhimandritul,
dar tăcu apoi
căci tocmai atunci în ușă
se auziră bătăi
și am rămas toți trei
înmărmuriți ca-n icoane
unul sub patrafirul altuia
conform ierarhiei,
eram
o treime de guri căscate
și ochi holbați
și inimi bătând zbuciumate
de parcă se săturaseră de pieptul propriu
și se voiau în celelalte.
nimeni nu se-ncumeta să răspundă
unei naturi ce se izbea dincolo de ușă.
aproape c-ar fi vrut să spargă aerul cald
ce cu greu îl suflasem înăuntru din bojoci,
dar știam: cu rusalciile nu te joci
căci ele au trecut cumva prin geam
ca o lumină și s-au lovit de-altar
descompuse de vitralii în culori
cu ciob în păr
de rază lung
și furioase ca trei sori
ne-au ars pe rând cu bronz,
ne-au luat pe fiecare,
dând la sorți
ne-au ales, ne-au împărțit, s-au răzgândit
ne-au reales, s-au certat, s-au împăcat
ca să ajungă iar la vechea împărțire
ce-o gândiseră înainte să fi dat
cu zarul.
ne-au leșinat apoi
și s-au culcat pe noi,
iar cea de pe pieptul meu
sugrumându-mă c-o pleată
mi-a mărturisit, deodată:








a patra păpușă: Piața Roșie

cu gesturi dezbrăcate până la intenții
ne ținem strâns, e frig și
mâna ta a devenit mănușă rece,
strâmbă într-un deget.

ninge pe turnuri înălțate spre poveste,
dar tu n-ai fost odată, tu ești acum,
tu ești
trăitoare într-un guler de vulpe
prea larg pentru tine
și tu prea vulpe
pentru el.
polară. liberă. cu dinți.
unde pleci acum,
trup patinat pe
lacrimi ce-ngheață
în timp ce ne privim?

te mai opresc o dată,
frumoaso, ninso pe umeri,
circarii jonglează
săbii de foc deasupra,
lungi stele căzătoare
în trecere pe cer,
ne ard în gene
până la ochi
și-n întuneric putem spune
că ne respirăm cu buzele
direct în trup
și că abia aici, în această arenă trasată cu piciorul
de saltimbancii muritori de foame
avem vedere unul spre altul,
abia aici unde contorsioniștii își sărută tălpile
de dragul elasticității
ne putem frânge destul membrele cât să ne doară.

dar în final spectacolele se consumă,
cuiva îi cade mingea din creștet
sau cineva a pășit afară din cerc
complet dizgrațios
și atunci
tu te-ndepărtezi de mine
și degeaba o magiciană
șchioapă de-un picior
și șchioapă de-o magie
aleargă între noi să ne ghicească-n palmă
și dă cu bobi în noi și ne blestemă
când o gonim
căci tu te-ndepărtezi de mine
accelerat și-abia te uiți în urmă
dintre oameni, cu ochi de spectator.

o marionetă, uite,
mânuită cu ațe, ridică piciorul
și merg după tine, ridică mâna
și palma mea flutură deasupra lumii,
își anunță ieșirea din scenă
și spune:










a cincea păpușă: Potemkin

[Notă: Se spune că mareșalul Grigory Potyomkin, vrând să o impresioneze pe țarina Ecaterina a II-a a Rusiei, ar fi montat niște fațade goale de case în proaspăt cucerita și aproape deloc locuita Crimee doar pentru a-i da impresia că noua achiziție teritorială are o mare valoare demografică.]

Þarina se bucură,
ea vede
o femeie de carton cum
mulge dintr-o vacă de carton
lapte manuscris.

și vede
țărani voioși de carton care salută
cu cuvinte gata scrise pe hârtie.

ea se-apleacă din trăsură
să vadă mai mult și chiar vede.
vede
îngeri cântând, de hârtie ruptă din biblii
și vede
fântâni de carton ud, adânci pân` la cuvinte.

Potemkin îi zice: “Vedeți, vedeți, alteță”
și ea chiar vede.

vede copiii cum aleargă, făcuți
din carton întinerit până la celuloză,
nuvele și romane puse gospodărește în căpițe,
primărie mare, aceasta din hârtie oficială,
un tren pe fundal din scrisori pe drum pierdute.

vede
case multe ce se țin sub acoperiș
la întuneric de pagini,
cu oameni ce stau în pridvor ca un semn de carte
într-o eternă răsfoire.
precum și
biserică cu turle care parcă ar vrea
să își ia zborul din carton.

când dintr-odată se stârni un vânt
care zvârli în cer
și femei și vaci și primării și îngeri
cartoane-ntregi atât de bine-alese.
le mută pe toate acolo și le ținu pe rafturi
ca un bibliotecar avid.

Potemkin văzând acestea se resemnă
zicându-și că așa-i fu dat să moară.
îi pare doar rău că și-a dezamăgit Þarina.
acum se-ntoarce spre ea s-o vadă
să-și ceară iertare.
dar unde-i? unde-i Þarina?
a dispărut. o caută-ntre perne de trăsură
în haine de birjar și în mustața-i
(căci avea birjarul o ditai mustață
și n-ar fi exclus să respire țarine la prânz în ea)
dar nu găsi nimic.
era și ea, Þarina, se pare, din carton.
și-n jur nimic, doar câmpul gol.
din cer plouară bilețele
pe care Potemkin citi:








a șasea păpușă: Rasputin

natașa, da, ea are aurorele direct în orbite
și rujul mai tare ca o carne de lup
o și vezi înotând în ceața asta
ca-ntr-un cazan cu lapte
o vezi, mică și bondoacă
și întunericul îi fierbe pe trup,
de sub veșminte.

karina, karina, mereu vom vorbi despre ea
despre timpul ei leneș care îți cicatrizează memoria,
despre florile uscate pe care le ține în batistă pansate
în niște lacrimi vărsate de ciudă
la o nuntă mereu nereușită.

pe katiușa nu poți
să ți-o imaginezi altfel
decât adormită într-o grădină de roșii
răscoapte, parfumate de mană, putrezite până la
osul lor de tomate, katiușa
nu se dezbracă,
se decojește
ca la o căldură prea mare

și astfel
rasputin le vede pe toate,
neștiutoare planete,
ca gravitând spre-un pol, se rotesc
malaxate, amestecate una în fustele alteia
pe-o paletă de zugrav
pictând scenete,
situații, cuplete,
formând un decor.

dar de la o vreme el stă pe gînduri
îl înconjoară douășpe` femei
și douășpe` ore, or să vină în curând oamenii de-afară
să-l omoare or să-l boteze cu apă și gheață,
dar nu ripostează el le poruncește să danseze mai departe
ca niște bacante în procesiuni secrete
să-și taie tălpile în paharele
sparte pe margine de vin și

stă adâncit, săpat între coapse, cu aripile șterse
el are barba unsă cu țuică și-n mintea-i împâclită sub plete
se desfășoară-o noapte în care se crede
mântuitor, la cină
cu muieri
în loc de apostoli
și când c-o mână rupe
din dans pe câte una
ca pe-o bucată dintr-o pâine,
râzând, cu gura plină,
spune:








a șaptea păpușă: octombrie roșu

mă trezesc zilnic la șase jumate, am salopetă albastră
și nu mai fumez, îmi place să mă uit la tractoare
netezind drum de țară și, ca totdeauna, mă sensibilizează spicele
când se sistematizează în căpițe.
răsuflu ușurat când traversez strada
și ăsta e un motiv de ajuns ca inima să pulseze mai departe.
există un loc unde mă înșurubez în fabrică
între ivan și dimitri
sau chiar între ivan și grigori, vinerea și sâmbăta,
dar niciodată dincolo de ivan
căci astea sunt regulile
și când plec
trebuie să sting toate butoanele, absolut toate butoanele,
să mă salut și eu cu ăla și ăla
și să trec în condici: numele și ora, numele și ora, numele și ora.

de afară fabrica e mai frumoasă, mai ales seara,
se vede cu umbra izbită în iarbă, se vede redusă la cub
și neagră în cer.

dar mi-am intrat bine în rol și de la o vreme
mai degrabă strungul pare să lucreze la mine.

și, Mașa, tu nu-nțelegi nimic,
tu nici n-ai vrut să lipești afișe cu mine
pe umbrele din zid.
tu trăiești în trecut ca într-un balansoar prea moale,
legănat înainte înapoi
decantat între
două realități temporale,
dar
tu nu știi că nu există istorie
și că anul nu mai e an,
ci un octombrie roșu de douășpe` ori.
tu ai toane
enervante,
tu intri în casă și-ți verși toate sacoșele
pe pat și-mi zici de părinții tăi
din Siberia și cum ți-ar plăcea să alergi desculță
într-o iarbă udă, spălată de aurore boreale și cum
ți-ai umple coșurile cu flori de rozmarin toată după amiaza
și cu levănțică ți-ai despleti mai antic părul,
dar de progres, de progres ai auzit vreodată?

nu mai trânti uși, Mașa, vino aici să vorbim ca oamenii,
du basmele la culcare,
vreau să vorbim concret
despre viitor, despre ce ne interesează.
ce spui?
iubirea? ce e cu ea?
desigur, iubirea intră foarte bine
în planurile mele
cincinale:









a opta păpușă: o execuție

ninge în lume
din nou și poate ultima dată
pe ghetele mele ninge alb pe negru
ca un șah între crengi și pe ciori
înstrăinate de propriul sânge
cald pășesc fluid în urma lor
le văd doar spatele întors spre mine
de timp și de istorie le văd puștile
cum adulmecă pe umere mistic visător și
mă oprește destinul undeva nu prea departe
de cel ce-am fost într-o dimineață la pescuit de nuferi
lângă zid se respiră altfel se respiră
cenușiul strâns pe cărămidă sufletul ar
vrea să completeze fiecare crăpătură
să umple totul să iubescă acolo
lângă zid inima s-ar da băută
într-o cupă de argint

așa începe totul printr-un pocnet ca o moașă
căreia-i pocnesc șalele de bătrânețe așa începe
de fapt și mereu se ratează la început se dă pe lângă
din cauza mâinilor degerate sau
ca să prelungească momentul
așa începe totul unul pocnește cu piciorul
unul pocnește din palme copacul pocnește de frig
așa începe totul și când deodată simți
că ceva te trage că sunt niște mâini care au crescut
sub tine și te trag abia atunci știi
că a început de mult

ca și cum ar veni un dumnezeu de mătase la tine
te-ar lua de mână, ți-ar vorbi cu blândețe
și apoi, călare pe renii din copilărie
(cel verde și cel cu coarnele înnodate)
ați pleca în lume
și ați încheia în urma voastră pământul și cerul
meticulos
ca pe nasturi,
iar tu, cu gura lui Iacov, cu gura lui Toma,
cu gura ta
ai da a spune
ceva
și el ți-ar pune
deget divin pe buze,
deget
curs din icoane
și ai tăcea.






epilog

păpușă rusească,
te-am luat,
te-am încercat în degetele mele
umile, ce n-o să știe să-ți cioplească
sânul, des multiplicat, niciodată,
n-o să știe niciodată să te răsfoiască
până la capăt, mereu o să se oprească
unde vor bănui mai puțin
și-o să-și lase unghia prostită, furată
de grațiosul lemn
de coaja ta pictată
a unui paște din care nu se mai învie
niciodată, niciodată.
te pun acum pe raft
să prăfuiești în pace,
din ou în ou germinată
păpușă rusească,
minunată.