[Notă: Poemul pleacă de la două adevăruri incontestabile:
1. După al doilea război mondial, când au pătruns în Japonia, soldații americani au considerat rafinatele gheișe, exponente ale unei culturi tradiționale, niște femei de moravuri ușoare și le-au tratat ca atare.
2. Mitul zeiței Amaterasu-ōmikami, zeitate solară feminină, centrală în panteonul șintoist. Brutalizată de fratele ei, violentul zeu Susanoo-no-Mikoto, Amaterasu se retrage într-o peșteră privând lumea de lumina soarelui. Zeii reușesc să o convingă să iasă folosind-o pe Uzume (Ame-no-Uzume-no-Mikoto), care dansând și provocând bucurie în jurul ei o ajută pe Amaterasu să înțeleagă că nu se petrece nimic amenințător afară.Amaterasu poate fi privită ca un simbol al intransigenței, al demnității, al unei lumi erodate de vreme.]


1 Hiroshima

azi-noapte a șoptit vulcanul Fuji
cuvânt de fum cu aripi de cocor, exfoliat în cer
și-a dus cerul mai sus până la zei.
eu am fugit spre trepte, am fugit
și m-am împiedicat de rogojini
de șapte ori și-ofrandele-au căzut
cu cântec în țărână.

colaps pagodei, triunghi cu triunghi,
sub cireșul nud și-o somnolență albă la fiecare
răsfoire de petale. și-am întrebat:
ale cui sunt aceste
degete înfiorate pe care
nu le simt ca mână,
dar care trec răsfoind, răscolind -
valuri ce zgândăresc un mal nevindecat, o rană?
peste toate însă, se lasă praful,
gros ca o zăpadă
fără anotimp.

acum e liniște.
Satsuma se uită la mine și tremură deși știe
că aici își lasă umbra zeii și nu are a se teme.
în chipul ei oval, topit de noapte, lacrima-și cată obraz
ca lotusul frunză și-i zic “povestește, Satsuma”.






2 La casele de ceai

“Azi-noapte a fost gălăgie acolo,
Se aprindeau feștile și din stele sta
Să cadă albul. Dar ce e albul?
Din el bem noi, gheișele de la casele de ceai,
Dublându-ne viața,
Timpul înscris pe corzi de șamisen.
Ne hrănim din alb, și din roșu, din negru,
Tot un fel de alb, dar ne hrănim din el”

Azi-noapte a fost gălăgie acolo, îmi repet,
Doar cerul a tăcut cu semisferele, căuș de ceaiuri sumbre,
În ele stătea violetul îmbăiat, cu corpul lui străin,
În el oameni, amestecați până au dat de pielea celuilalt.
Dar ce e violetul?
Gheișele nu și-au pictat niciodată chipul cu asemenea culoare suferindă.
Dar îl beau, o da, îl beau în fiecare clipă
Din porțelanuri cu filigrane de spiral.
Îl beau și-atât. Încet, devine sânge.





3 Dans

un evantai solar ce-și freamătă lemnos
răsăritul închis mai în taină și
chimonul copt, ca aburul de vară născător
de păsări moarte imprimate-n
material,
s-a desfăcut încet;
un braț o prinde parcă
din mulțime
Satsuma se apleacă, ramură și rod,
nu zice nimic,
ea doarme în memoria cireșei.
luna îi e cireașă cerului.
mireasă, cireașă, mireasă.

[„demult, când eram mică, mâncam cireșe-ntruna
mama mă lovea peste mână,
dar îmi umpleam gura de cireșe,
cireșe moleșite pe sâmburi
cireșe tumefiate de viață
minunate, curate, de floare cireșe
și atunci mă retrăgeam în camera mea și încuiam ușa” ]

soldații s-au aliniat pe flancuri și aplaudă
ea-și lasă părul negru despletit să îi înghită umerii,
și își lasă
trupul dus de fluidul ce se proclamă timp
între oricare două
secunde
și alunecă pe podele de lemn
spre un punct unde
se spune că mori.

[“ce-i oare viața? nu tot un dans?
nu și în viață ne mișcăm brațele la fel
de fals, la fel de incredibil.
nu și în viață ne memorăm dinainte mișcările,
doar pentru a ajunge să improvizăm
din obișnuință?
nu-i viața dans? cine pe cine imită?”]

ei aplaudă, ei au venit de departe să le vadă.
în uniformele lor stau împrejur și bat din picioare,
cel mustăcios o învinge c-o mișcare
a palmei pe șold.
Satsuma scâncește; cu buza de ruj
sărută orbește și se luptă din mâini,
împinge lumea la o parte,
fuge plângând
și-nchide ușa-n spate-i
și-i curge urma flori.





4 Amaterasu


Dansează, Uzume!
Înnebunește pe mese!
Sparge ceștile
[“Unde-a dispărut?”]
să fie o nesfârșită sângerare de pete pe tatami
Cotul tău gol trasează poate migrații de cocori
Poate spectre vindicative ce caută, noaptea,
[“S-a închis în cameră”]
Sacadată ți-e aplecarea spre noi, ca o respirație,
trăim cu tine-n trepte,
între o răsucire de bust și o îngenunchere,
niciodată mai mult de o umbrelă din hârtie șifonată
sau de un tremur de coardă.
Ești frumoasă, Uzume, frumoasă
[“Ieși să te văd, curvă nenorocită!”]
frumoasă, Uzume, frumoasă.

Începuse să bată în ușă
întâi încet și-apoi ca o inimă ieșită din corp.
[dans intermitent, Uzume, cuante de mișcare,
timpi ce picură , biografii ce nu-și suprapun
decât marginea de aur tivuită.]
Avea pumnul zgâriat, nu mai lovea cu el, lovea direct cu rana, cu sine însuși,
Cu chinul așchiei intrate lovea, transmis prin rame de lemn până la mine
Ca prin semnale radio.

Stăteam singură în camera de miazănoapte
Și ordonam trecutu-n regimente
Luam firele de praf și le-nvățam să vorbească.
Și-acolo în camera de miazănoapte
Mă simțeam în siguranță.

[“Dați-vă la o parte, sparg ușa!”]
lovea cu umărul, acum
își făcea ample elanuri pentru asta.

[dar mie îmi place viața când o trăiesc singură.
îmi place să mă plimb sub sicomori
și să mă legene o creangă peste lume
ca pe un tainic fruct, ca pe o inimă-ntre frunze
și cocori.]

Ușa s-a spart în bucățele,
mici, micuțe, ace de pus în păr
de decorat capul, de devenit frumoasă
le strângeam de pe jos, pregăteam cutiuțe.

[sunt nuferi mulți pe lac lângă Edan
și deși de ți se-nghesuie în ochi.
când mă trezeam
și coboram prin ploaie în grădină
credeam că am murit,
atât erau de albi.]

“Dă-mi drumul! Îmi sucești mâna!”
îmi sucea mâna
“mă strivești”
mă strivea, m-a lovit cu piciorul
m-am ridicat, [Dansează, Uzume!]
căutam ieșirea, [Înnebunește pe mese!]
buze reale, sub buze pictate [Sparge ceștile]
buze plesnite, sub buze ce ar fi vrut [să fie o nesfârșită sângerare de pete pe tatami]
am căzut pe împletiri de trestii, [când eram mică, mâncam cireșe-ntruna]
paravanele au picat în capul nostru cu zgomot, [una după alta, livezi întregi]
m-a paralizat cu cleștii, [le prindeam pe furiș printre frunze]
smulgea chimonoul de pe mine, [le devoram începând cu pielea]
mi-a pus la gură mâna, scâlciată de bătăi în ușă,
[cu gura astupată să nu mai știu vorbi
minunate, curate, de floare cireșe]
Ești frumoasă, Uzume, frumoasă
frumoasă, Uzume, frumoasă.



5 Momente (pseudo-haiku-uri)

au adormit cu toții
corp lângă corp
cântă un greier.

ochi se deschid
ca dintr-o moarte prea joasă.
timpul veghează.

când mâna caută
mâna primește
pumnalul dorit.

luna de vară răsuflă.
pieptul lui gol
a răsărit demult.

mâinile omului știu
pe sus să își cânte
metalul.

roșu, tăcut,
trec șerpi în amurg -
ce scurtă e viața!

plouă salivă de lup.
femeia pătată de sânge
aleargă.