Pe locurile din spate stau Dana și Andrei.
Eu stau pe scaunul mortului.
Sunt două geamuri deschise și vântul sună îngrozitor.
Buzele se întredeschid și din guri nu iese nimic.

Acum un minut, Andrei povestea despre ultima misiune în spațiu,
despre căutarea apei, și a vieții, și a inteligenței.
Extratereștrii suntem noi, NASA!
Mai ales când plouă și alergăm sub umbrele
suntem extratereștri,
mai ales când facem dragoste suntem extratereștri!
Când mâncăm și când bem, dimineața și seara
suntem extratereștri. Și la prânz suntem extratereștri, NASA!
Și tu cauți ca proasta!

Vântul sună îngrozitor prin geamurile deschise.
Buzele se deschid, limbile mișcă și din guri nu iese nimic.

Brusc am devenit foarte tristă. Și dacă vreau să schimb ceva,
și dacă aș sări acum. Cineva o să mă întrebe
"Nu ești fericită, nu-i așa?" "Nu, nu sunt fericită!"

Aici nu sunt animale fantastice și câmpii verzi,
ci nesfârșite deșerturi acrilice și clădiri înalte de staniol
din care soarele ne ricoșează în cap.
Aici sunt fabricile dezafectate ale omului nou
din care țiganii fură fier. dacă le privești vor țipa.

Andrei a ațipit cu capul pe umărul Danei,
Dana a ațipit cu capul dat pe spate și gura îndredeschisă.
Mă întorc la fiecare 5 minute
să le urmăresc ochii cum se mișcă spasmodic sub pleoape.

.

Apoi drumul a început să o ia în toate direcțiile -
serii nesfârșite de curbe la dreapta, apoi la stânga la dreapta, la stânga până nu îți mai pasă.

Am pus mâna pe coapsa caldă a Ruxandrei și am făcut semn să oprească.
Dana și Andrei dormeau în spate și nu mi-am putut stăpâni
ideea că amândoi mă visează în cele mai vulgare ipostaze.
Ruxandra nu a întrebat nimic, ceea ce m-a salvat - spun întotdeauna că mă simt rău
și apoi mă prefac de rușine până capul zvâcneaște.

Aerul încă rece și întunericul încă viu, iar eu mă grăbesc și acum
din dormitor la baie și aproape sar cu degetele pe întrerupător.
Las lumină în dormitor, pășesc atentă
prin crepusculul unde lumina aproape se pierde în hău,
aprind în baie și revin să o sting în dormitor. Nu are importanță.

Uitasem de ce am cerut să oprim. Important e că ea nu a întrebat nimic.
Ce crezi tu despre mine, Ruxandra? Ce vrei tu cu mine?

Ochii lor nu mai mișcă, stau cuminți sub pleoapele moi.
În oglinda retrovizoare întunericul, respirația Ruxandrei e calmă.
Atunci am observat și primele raze ale soarelui și, fără nici un zgomot,
la marginea drumului s-a ivit o pădure de mesteceni.