Ca un clopot cu bătaie continuă,
inima vrea să adune în mine
poporul meu întreg.
a ieșit pentru o clipă afară să-și consume istoria.
trăiesc pentru chemare, pentru iubire și pentru lumină.
din teamă și din nepăsare
mă voi înalța deasupra pământului meu,
pornind din mii de guri tăcute, din mii de brațe cuminți.


voi pierde aparenta absență în imaginarul destin.


românii sunt cu un picior afară din propria istorie,
niște șchiopi puși pe fugă.


nu L-am ales pe Dumnezeu așa cum trebuia
în toate vrerile mele, dar, pentru mine, acum,
ieșirea din singurătate are o singură direcție.
și chiar dacă nu L-am iubit între oamenii Lui,
rușinându-mă, astfel, de gândul că Îl voi iubi din mormânt,
știu că doar atât mi-a rămas,
ieșirea verticală din singurătate.
în mine trăiesc cei care m-au adus până aici, mângâind.
ei știu unde trebuiau să ajungă,
eu simt setea lor de nelumească împlinire.
din mângâiere în mângâiere am venit în aceste locuri


ca să întâmpin o istorie brutală.
mă adun de peste tot, însetat de întreg.
pământ înghițit de pământ.


Hristos e taina întregului dar și des-tăinuirea mea.
nu mă mai interesează misterul
decât ca rezolvare a mirării altora.


ca o întristare în plus,
am întâlnit oameni care iubeau ceva
doar pentru a scăpa de sentimentul inutilității...


speriați sunteți și vă prefaceți morți,
nu știți, nu vedeți, nu auziți...
dați ocol întruna crucii vii.
fără prezent,
călcați pe goluri doar pentru că ele se văd atât de intens…


vă simt și va știu cum vă retrageți în mine
ca într-un refugiu – vreți să vă trec podul peste
uitarea de sine.
firește, o voi face, doar pentru că eu mi-am putut ridica privirea mai sus decât voi
și-mi pot imagina mai mult,
rupând în acest fel realitatea impusă.
în plus, mai știu și unde ar trebui să ajungem.


nu recreez din neant un țărm,
ci din credință și nădejde îmi imaginez.
iar țărmul acesta nu e un drum sfârșit, ci numai început,
așa cum e și Dumnezeu, continuu și dintotdeauna
fără de sfârșit.


atâtea vieți însângerate și oameni care-i ocolesc
pe cei de dinainte
doar pentru că e atât de ușor să te rușineze
ceea ce nu ești în stare să faci!
de sufletul propriu vă tot sprijniți dorințele mici.


veșmântul bucuriei ar trebui să îmbrace


goliciunea întreagă și tristă.
de ce oare nu știți că unde este ruptă haina,
acolo bate și lumina?


m-ați specializat aici, în România agricolă și bestială,
să caut îngeri prin porumbi.
dar unde fugiți, măi, așa?!
că lumea a rămas deja în urmă…