atît de semeț pășea el pe marginea
dealului
care privea îndrăzneț
în adîncul
văilor...
atîtea văi aurii și liniștite te priveau
cînd zarea iera plină de
un
țol
plumburiu și înfioritor
clănțăna cleampa la ușă...
iar ușa deschisă se văicăra cu un dor de
ușor
strângător de cuvinte
nu știe nimeni cei acela dor de
Părinte...
speranța oglindă din a izvorului cădere
prin crănguri supărate și în stare de
dezbrăcate
cuvinte...
așteaptă nu te grăbi să-ți arunci a ta îmbrăcăminte
căci nu ți-am gătit eu încă
plapoma albă și
soba
fierbinte...
și vinul deși e de-acum acru...
e încă sudoare de vînt pe liniștitele
ape...
și nu te grăbi să prinzi plăcerea formării de
ghiață...
toamna-i plecată dar încă se ține
bine
de-o
ață!!!!!!!!!!!!!
ea tace și se
agață...