E un timp în care... Nu! Nu e niciun timp în care realizezi că orice ai face, neputința crește din ce în ce mai frumos, ca un fetus, carne din carnea ta, până când ajunge să-ți fie propria imagine și mâini salvatoare și priviri și gânduri. Nu mai e niciun timp în care să-ți negociezi sentimentele. Atât poate da celălalt și nu e vina lui ca investiția ta i-a ridicat un piedestal de aur pe care ea, conștiința trădătoare, tot ea încearcă mai apoi să-l surpe. Când nu există răspunsuri sau când zile sunt și nopțile neogoite, mereu umblătoare, întrebătoare, răscolitoare, chinuitoare până în măduva cuvintelor, atunci nenorocita de conștiință mai ia câte o piatră în furia-i oarbă și necontrolată. După Blaga, conștiința își poate forma o infinitudine de viziuni spațiale, – care nu sunt altceva decât reflexul unei profunzimi sufletești sau o perspectivă, un orizont pe care inconștientul și-l crează ca un prim cadru necesar existenței sale – dar inconștientului îi corespunde numai una. Așadar, pietrele îndepărtate în furia conștiinței lezate vor reveni rând pe rând prin simpla acțiune volițională a inconștientului. Sunt norme reglementate de acesta și doar de acesta, iar puseurile artistice ale oricărui individ sunt mereu legate de viziunea inconștientului oricât de neconcordantă ar fi cu realitatea însăși. Și-atunci, cum să nu te preaslăvesc, o, preafrumoasă viziune, cea mai devitalizantă dintre toate ca un izvor al artei bizantine de inaderență la Eros și de monotonie între sfinții cei mai sfinți? Imagine preacurată, cum pot să perturb liniștea lacului și fumul seducător, amețitor de narghilea? Sunt calmă, calmă, calmă... Sunt întunericul din peșteră și vocea reprimată pentru a nu se multiplica. Peste durere – o piatră, peste dorințe – asteptare. În tine totul e mult mult prea frumos...