viața trece prin lume pe vârfuri
se oprește doar ca să facă nod pescăresc iubirii
dintre oameni, ea se înaripează
din lucruri mărunte și își duce mâna
la frunte să privească soarele.

am văzut-o ieri la un han
obosise de drum și de ploaie
coborâse din timp, haina puțin demodată,
gulerul acela anacronic și nisipul
curgând din manșete. a cerut
cameră la mansardă
să se uite la
oamenii încâlciți
în apa departe
a mirajului
și să adoarmă
transparentă plutind peste fapte.

cât am mai dansat în noaptea aceea
cu maria, își aruncase
pantofii în umbră, pașii
se inventaseră din nou sub noi
descusuți de molii, își
măsurau din tălpi
pământul pe un calendar de lut
cu ore criptice, aztece,
și, deasupra tuturor lucrurilor neașteptate,
o ploaie rituală,
discul cu albeniz și
viața sforăind prin tavan departe.

și ochii bineînțeles,
ochii ei preoți,
umbroși, arestați între
genele confesionale.

dimineața, s-a trezit și viața,
a cerut o cafea, două gume
cu aer de munte
apoi a trecut
tăcută, singură
pelerinând spre moarte.