Am împlinit exact acel număr de ani
De care râdeam în urmă cu douăzeci
Și nu mă simt deloc confortabil.
Doar că încep să-mi pun mai multe
Întrebări
Despre ce aș fi putut să fac
Sau despre ce aș mai putea gândi
De acum încolo.
Dacă mai sunt ținte de atins
Și dacă mai merită efortul
Trăind într-un ținut în care
Speranțele nu au devenit
Niciodată mai deșarte decât acum?
Privesc înapoi cu ura despărțirilor
Impuse
În privire
Și cu sentimentul de abandon
Definitiv al sorții prin care
Sunt anunțat că plutirea
Este o stare de fapt independentă
De voință
Iar viitorul este o parabolă peste timp
În care dorința nu joacă decât rol de
«Duce tava»
Pentru că scena este oricum plină
De întâmplări nedorite.