Cel mai mic eveniment,


În ziua de 11 noiembrie 2009, la ora 15 și 54 de minute
s-a pornit o ploaie scurtă
după care un curcubeu s-a ridicat din râu,
peste casa noastră, ca o farfurie zburătoare,
și noi, repede am ieșit să-i facem o fotografie.

Viața curcubeului a durat cam 3 minute,
era prea îngroșat și prea colorat,
parcă era făcut din nori întinși la maxim pe o sferă,
dar chiar și așa,
nimic nu părea ieșit din comun.

În timp ce priveam curcubeul și eram minunat
de raza lui și de rotunjime
am văzut pe viu o trecere a timpului printre foile de lumină,
fără să mai fi văzut timpul prin imagini instantanee,
existente totuși în secunde alăturate.

A intrat în mintea mea prima secundă
și timpul din curcubeu părea că rămâne singur,
mi-am zis că este o iluzie
și nu pot privi un curcubeu care a existat și există,
deodată.

În timpul prezent
curcubeul aluneca din timpul pe care îl trăise în trecut
dar și trăia în același ritm cu mine, observatorul lui,
și se dizolva treptat în picăturile norilor,
de parcă viteza luminii uitase să mai fie cea mai mare posibilă
și întârzia să coboare de deasupra dealului,
ca să mă uimească venind, la timp dar și cu întârziere.

Pe urmă cerul s-a închis
așa cum este toamna când plouă,
și nimic nu părea ca se întâmplase vreodată,
chiar dacă...



Dacă eu chiar am văzut!



Cât este de reală?
sau de mentală doar?
experiența privirii timpului
și cea a luminii unui curcubeu trăind.