Diminețile nu mai sunt
dospite cu vise.

Mă uit înainte de toate la
cifrele ceasului digital -
asta pentru că am uitat
să trăiesc.
Bunicii conversează cu
un răsărit de soare -
asta pentru că ei au uitat
să moară.

La micul dejun
încerc să întind untul pe pâine dar
felia de pâine a fugit din mine
așa ca untul
se risipește dizgrațios pe masă.

Mă duc la supermarket unde
cred că îmi găsesc refugiul.
Aici poți cumpăra orice
și făptura și ne-făptura
dar totul trebuie plătit
de pe cardul de credit al viselor.