mi s-a părut că orice aș face și oricât m-aș împotrivi
dacă urc pe strada cu margini de gelatină
e oricum mai bine decât să mă prefac în cenușa
din buzunarul fetiței care se joacă în spatele meu
uneori tropăie ca un ponei
și, când mă îndepărtez cu un pas, îmi face semne
îmi arată că vine de sus o flacără
direct peste mine

eu îi zâmbesc, îmi strecor mâinile pe sub haină
pe sub cămașă, pe sub coaste
încep să deșir, fire din mine înconjoară
copacii, bordura, blocurile
și cu cât strada se îngustează
flacăra pe care o ignor devine oglindă
imensă, prea orbitoare

chipul fetiței, înspăimântat, se reflectă continuu
luminează capătul din care am plecat
luminează până dincolo de trepte
nu văd nici cum se sfârșesc toate, dar urc
urc fără să îmi pese cine va dispărea mai întâi
cine dă mâine dimineață zahăr poneiului