Aprinsesem miezul verii
cu corăbii în flăcări
și catargul în vânt
pânzele așteptau mâna ploii
să-i ude trupul de lemn
Vântul se nărăvise
lovea umerii valurilor
n-aveam nevoie decât de noroc
să-ți sparg coaja de apă
în care stateai ascunsă
în mijlocul vijeliei
din câmpul stropit de gânduri
pentru a secera lumina

Îți învinsesem furia
cu liniștea ochilor
Acum promit să întrerup fulgerul orbitor
să răsucesc mustățile vremii
să-ți construesc apoi aripi
să-mi zbori rătăcirile spre alte înălțimi
din cercul de foc
al câmpiei adormite cu capul pe sălcii
din Bărăganul tău de rod.