Tata era înalt, pe atunci
voinic,
copiii îl respectau
și-l strigau Înălțimea sa.
Mama era mama,
nimeni nu era ca ea.
Colțul de pâine din mâinile ei
avea gustul copilăriei,
era cel mai frumos dar pentru
tovarășii mei de joacă,
alături- cana cu apă rece
în zilele de vară toride.

Erau timpuri în care gropile
serveau drept port pentru bărcuțe de polistiren
și nimeni nu se întreba de ce erau acolo
în zile ploioase de mai-
pentru noi erau un dar de la dumnezeul ploii
și navigam prin lecția de creativitate.

Aveam pe atunci o traversă de-a lungul sufrageriei-
nu mi-a plăcut niciodată
era utilă la cursa broscuțelor de hârtie
concuram împreună cu sora mea
cine ajunge prima la linia de sosire-
de regulă câștigam.

Capacele de bere azi fără importanță
copil fiind le îndreptam cu ciocanul
ceasuri întregi.
Le câștigam apoi premiu
în concursurile organizate în parcare
și ne numeam colecționari.

Nu știu când,
într-o zi
mama n-a mai venit de la servici cu colțul de pâine
nici camarazii la ușa mea cerând apă.
Pe tata l-au deșirat anii și
din enigmă pentru mine
a devenit tata-în anii grelei suferințe.
Azi mai mult ca oricând
am pierdut șirul evenimentelor
numite copilărie.

Când trec al casei prag
ating obiecte care mi-amintesc de tata,
de mine.
Lucrurile mă evită
sau poate înstrăinarea a rupt podul
între copilul de ieri și
femeia de azi.

Uneori construiesc zile în șir,
alteori tai legăturile fără preaviz,
de cele mai multe ori
stau pe mijlocul podului
și nu mă pot decide
dacă să merg mai departe
sau să rămân.