Într-un orășel anume, care, nu pot să vă spun,
Locuia de multă vreme un bărbat știut nebun.
Oamenii nu-l ocoleau, nu aveau motiv de frică,
Bănuiau că individul are în cap o „păsărică”.

O biserică în cale nebunul de întâlnea,
Arunca în ea cu pietre oriunde se nimerea.
Așa își făcea treaba, aruncând fără sfială,
Până ce bietul nebun cădea frânt de oboseală.

Dar o casă de desfrâu în calea-i de se arăta,
Se apropia cu smerenie, uși, pereți îi săruta.
Cetățenii din oraș nu-i dădeau nici o atenție,
,,E căzut în cap săracul, poți avea vreo pretenție,,?

Un drumeț văzând nebunul și pe semn intrigat,
De ce se comportă astfel pe dată l-a întrebat.
- Cum, nu știi, zise nebunul, ce o fi în capul tău?
Orice om are în preajmă un înger bun și unul rău.

Când intră la rugăciune acel rău bântuie afară,
Eu arunc atunci cu pietre, vreau de acolo să dispară.
Când la târfe intră omul plânge afară acel bun,
Mă-ndrept către el, îl mângâi și-i fac bine presupun.

Vă las tâlcul povestirii singuri să-l interpretați,
Chiar dacă la încheiere să vi-l spun vă așteptați.
Cum să porniți tălmăcirea, sugerez, atâta pot,
Și vă întreb dragi cititori, o fi el nebun de tot?

Iași 09 noiembrie 2008