întâia: zăpadă șerpie

zăpada fără oase s-a strecurat în pod. mă simt
un ou de șarpe sub troienită criptă. o lună neagră-ntoarce
visările în plod. înveninându-mi trupul cu amorțiri de vită.

e-atâta umezeală c-abia răzbate lampa
să pâlpâie de barba-mi deasupra unei cărți.
pe frunte - țurțuri? coarne? - se chinuie să-mi crească.
parcă tălpici de sănii peste polare hărți.

zăpadă 2: corăbii fără leac

azi am rămas întroienit. mă cuprindea
muțenia zăpezii. un coșciug de gheață
plutea pe curba lumii. fluturi albi
mureau în aer aprinzând lumina.

sau întunericul. dar fiind atât de frig
de țărmul iernii se izbeau corăbii

zăpadă 3: m-am ursit

se ridicase ziua jumătate. ochiul stâng
simțindu-i lipsa începea să bată. nu
clipeam. dar inima parcă voia să vadă
raiul în care chiar și urșii-s albi

întâia vânătoare: sfârșitul

cuvintele îmi sunt tot mai puține. cred
că voi porni - azi nu dar mâine - Marea Vânătoare.
am ascuțit săgețile de-un os
fosforescent al bunului meu tată. nu

nu l-am cunoscut. pân-am crescut pornise
mânat de-o altă foame-o altă vânătoare.
dar și-a tăiat o mână. a lăsat
vorbă-ntre urși: să îmi păstreze osul.

iar eu am două fete. s-au sfârșit
numelui nostru vânătorii

vânătoare 2: dezvrăjirea

n-am altă armă. singur acest os
tocit la capete. iar măduva e suptă.
câte sălbăticiuni la foc am perpelit!
nimic nu-i mai gustos decât un tată.

secretul? iată-l: de nu-l mănânci pe tot
chiar afumat chiar înghețat se strică

vânătoare 3: hârca

demult am părăsit pădurile. o urmă
de nu-se-știe-ce m-a ispitit departe.
iar peste umbra mea o umbră mult mai lungă
îmi spune că vânatul în mine s-a întors.

atât de tare strâng în mână osul tatei
că-ncheietura mâinii de scris mi se albește