Privighetoarea și bufnița
(fabulă)

E primăvară și nocturnă
Și în splendoarea unui senin cu lună,
Cânta privighetoarea,
Cânta duios cu triluri și fină armonie,
Cum doar privighetoarea,
Să cânte astfel,știe.

În acea noapte argintată,cu lună plină,
Cânta privighetoarea,scăldată în lumină
Și se-îmbăta ea însăși de farmecul cântării,
În culmea fericirii,în pragul desfătării,
Era atâta pace și totul amuțise,
Pe ramuri parcă și frunza încremenise,
Iar greierașii sprinteni,cu cobza lor dogită,
Tăceau,s-asculte solista iscusită.

Deodată,însă,pacea și farmecul se stinse,
Căci bufnița porni cu aripile întinse
Și la privighetoare zbură fără sfială,
Zicându-i:"buh!buh!"...pe limba ei buhală,
Să cânți nu ești în stare,
Nu vezi cât ești de mică,
Iar cântu-ți auzului îi strică?
Tu crezi că ăsta-i cântec,să trlui neplăcut,
Încât,să te apuce durerile de gât?
Să cânți ca mine grav,răsunător,
Cu timbru,ce-ți atribuie înălțător,
Puterea pe măsură,
Când cânți o uvertură"

Auzind interpelarea,atât de dură,
Privighetoarea răspunse prompt,
Fără de ură:
"Arta îți pecetluiește soarta,
Una este buruiana și alta este floarea,
Eu,poate nu cânt bine și cântecu-mi e rece,
Tu cânți însă,cu farmec și nimeni nu te-ntrece,
Dar vezi!să nu-ți strici"versul"tu cânți prea cu putere,
Căci pasărea pe limba-i,este știut că piere"

Și-acum,pentru a nu fi doar poveste,
Morala este:
Că impostorul,care-i și îngâmfat,
Prostia îi este ridicată la pătrat.