sunt un om trist

gândurile mele sunt trenuri

vomită în gări triste oameni triști

până rămâne un gol în stomac și în creier

o porțiune inadaptată la mediu

cenzură de lacrimi emoții cărate prin gările astea obosite și goale

și iubesc trist ca un meteorit prăbușit în mare

nu se mai întâmplă nimic

doar un uragan în conștiință o tăietură în gol

un eșec imaginar

din care mă trezesc mâine

aș vrea să sar peste tot timpul ăsta în care nu mai găsesc oameni

doar mecanisme sălbatice răscolind liniștea