Am prins întunericul în ceață
vuietul mării în scoică
în ochi izvorăște lumina
se varsă un răsărit peste umbre
și dispare o risipă de vorbe.

În locul lăsat liber
șe așaza tăcerea-n genunchi,
ne privește, respiră
cu visele strânse-n gânduri.
Se târaște pe pietrele muntelui
cu capul plecat, cu umerii lăsați
strângând în caușul mâinii lumina
ca o lacrimă de pe obrazul icoanei

Mâhnit atunci, păcătos la origine
nu știu pe cine să mai iubesc
scap gândurile către câmpie
alerg dupa ele
de sub picioare curge drumul
găsit lângă un pod
care abia se ține pe picioare
ros sub tălpi
de un râu nemilos.