Toamna...

de Paul Sârbu

Când întreaga natură se amăgește și înflorește a doua oară , pierzându-și memoria , în pragul iernii ,
în această această iluzorie , sfâșietoare primăvară ,
trandafirii sălbatici pâlpâiră din nou , beți , fumegând în vântul de toamnă...


Când ea simțea că e privită
întorcea capul , melancolic , în altă parte ,
ca și când s-ar feri ,
iar când atenția mea era atrasă de altceva ,
pe ascuns mă fura cu ochii ;
eu , premeditând acel moment , mă întorsei brusc ,
iar ea , surprinsă , intră în panică , cutremurată .


La început ne făceam mici semne cu înțeles ,
făcând aluzii la alte persoane ,
și asta ne făcea fericiti ,
căci erau gesturi tainice , doar de noi știute ,
și se crea o mică intimitate , numai a noastră ...

Încet , cu precauție , cu mare spaimă , am trecut de la priviri
la cuvinte ! căci le consideram
mai vinovate , mai pline de păcate și înțelesuri înșelătoare ...
Încet , treptat , cu mare spaimă , am trecut
la cuvinte !...
Dar o bucurie nelămurită , subită , fără temei
o cuprinsese atunci –
și eu înțelesei
că nu au supărat-o
cuvintele mele , cele mi nevinovate alese...
Așadar , după câteva vorbe
ca niște detectoare de mine ,
pentru a verifica
dacă e posibil să trec mai departe prin acea zonă interzisă ,
ea , surprinsă , îmcremenită o clipă , descumpănită ,
răspunse de parcă mi-ar fi testat curajul ,
dar și arucându-mi , parcă, o provocare .
Totuși , văzându-mi șovăialaea , zâmbi ,
ca o invitație , să continui
; dar și ei i se făcu frică
să nu-i întind eu vreo capcană ...și se opri , nehotărâtă , întrebătoare ...

Glasul ei deveni tremurător , încurcat , cu un timbru melodios și grav ,
de parcă i se tăia respirația , vorbea , ușor melancoloic , timid , despre alte femei ...

Glasul ei deveni deodată melodios , cu inflexiuni tainice ...

Din întâmplare
îi atinsei brațul
și , fără să-și dea seama
își mângâie cu cealaltă mână
acel loc ; cu ochii tulburi ,
cu infinită precauție ,
părea să mă îndemne ,
dar era gata să mă oprescă în orice clipită ,
era mereu concentrată , în așteptare ,
ca la un joc de șah , încordată ,
încercând să ghicească viitoarea mutare ...

Mă visa noaptea
și se trezea înspăimântată
să nu se dea în vileag -
nici o precauție
nu era de ajuns,
nici o siguranță
nu era de ajuns !Uneori , după ce pricepea înțelesul ascuns din vorbele mele
era exuberantă
șiapoi i se făcea frică
să nu îi înțeleagă cineva motivul !...

Izvoare netrezite ale fericirii , licăreau , răsăreau și ne învăluieau ,
nu înțelegem unde sălășluiseră ascunse , subterane , în ce adâncuri , în ce grote ale inimii...
Izvoare ale fericirii
inundau totul
pănă și trecutul
unde spălau amintirile și vindecau rănile vechi și ștergeau coșmarele…

Durerile lumii nu ne mai atingeau ...

Când îi urmăream conturul sutienului
de sub bluza vaporoasă,
își acoperea repede cu palmele sânii , apărându-i , de parcă ar durea-o
lacomele-mi priviri !
Totul era posibil doar în reveria
pe care mi-o dirijam ,,ca pe un taxi”
spre arterele de circulație ale trupului ei ,
hartă pe care o știam doar în vis ,
pe care încălcam toate regulile de circulație ...

până când mă trezeam ,
până când zburam prin parbrizul visării
strivindu-mă , murind ,
prăbușindu-mă însângerat
lângă zidul plângerii,
lângă zidul realității...
murind acolo , dar iar înviind în același vis circular ,
în care eram prins ca-ntr-o capcană a timpului ,
din care refuzam să ies...

Dacă nu o priveam ,
fața ei se mohoa , ca norii înaintea furtunii...
Uneori era agasată , enervată
de tăcerea , de lipsa mea de curaj . În scurtul răstimp
în care rămânem singuri
nu ne mai pierdem timpul vorbind de altceva , ca înainte ,
despre vreme , de pildă , bătând câmpii ...
Se așterne doar o tăcere ,
o anxietate care mă apăsa
și puținele clipe în care eram singuri , treceau în zadar . Când simțea că voi continua să rămân paralizat , lipsit de curaj ,
pleca , furioasă , pedepsindu-mă astfel ...

La sărbătorile oficiale
numai pe ea nu puteam să-o îmbrățișez ,
simteam că mi s-ar tăia respirația,
că aș începe să tremur și m-aș da de gol ,
treceam pe lângă ea ca și când n-aș cunoaște-o ,
ca și când n-aș vedea-o ,
dar momentul neîntâmplat
săpa adânc în inima mea ca o daltă rece
cu o tristețe adâncă , fără margini ...

Umbla ca o fantomă , absentă ,
mereu cu gândul în altă parte ...
Totul era imposibil , eram ancorați
în reguli , religii, morală , gura lumii ...
Toate astea ne striveau ...


M-a întrebat odată cum să se îmbrace
pentru un eveniment de a doua zi
și eu am fost fericit ,
era ca și cum și-ar fi ales hainele
după dorința mea ...


Simțeam că eram aproape de acel moment de nebunie
care-i caracterizează , se spune , pe îndrăgostiți ,
pe cei care
se avântă cu pieptul gol
printre gloanțele realității !
Încercând să cuceresc o reduta
ca un templu eretic
construit doar în mintea mea ! Mă gândeam că
înțelegând tulburarea și suferința
de pe fața mea ,
poate mă va ierta
pentru gestul necugetat
pe care-l pregăteam cu minuțiozitate ,
pe care-l premeditam , pe care-l amânam ,
ca să fie perfect ,
ca să reușească , să aibă sorți de izbândă ...
Și atunci deveneam tot mai stângaci , disperat , pierzându-mi speranța... !

Și starea mea de palpitație , de paralizie , de lipsă de curaj
în fața ei !...
Încercarea mea de a o șterge , măcar , din minte ,
prin acele tehnici de meditație ,
încercare de a mă întoarce la timpul
de dinainte de a o cunoaște ...
Încercarea mea de a-i alunga imaginea chipului
care-mi stăruia
ca un far aprins în noapte ,
luminându-mă și atrăgându-mă ,
ca pe un marinar , eșuat în furtuni ,
depărtându-se , disperat , în derivă , de țărmul realității ...

încercare eșuată ,
de-ami goli mintea
de toate amintirile , toate închipuirile despre ea !

Venea vacanța și în vocea ei se simțea un reproș ,
ca și când ar fi vrut să spună că nu s-a întâmplat nimic
și eu sunt de vină că nu s-a întâmplat nimic , iar acum nu se va mai întâmpla nimic
pentru că așa vrea ea , să nu se întâmple nimic , căci era târziu
și n-ar fi vrut să se compromită ...


S-a distanțat deodată de mine , ca și când ar fi voit să curețe spațiul
și timpul dintre noi ,
ca și când ar fi spălat geamurile murdare dintre noi ,
cu detergent
și le-ar fi șters bine ,
rămânând imaculate ,
fără măcar amprentele mele pe ele ,
ca și când ar fi vrut să șteargă
urmele unei crime ...

Dărâmat , năucit , n-am mai putut scoate o vorbă .


S-a scurs o perioadă
în care nu ne vedeam
mă simțeam ca acele grădini încinse de nisipurile Deltei , dogorâte de secetă
în care toate se uscau , în care plantele erau însetoșate , gata să moară ,
ca un pelerin prin pustiuri , peste dune ,
doar speranța -
o cămilă ce rezista fără apă și hrană ,
speranța mai înainta ,
căci totul se usca în sufletul meu , totul ca în ținutul morții...
prin acel deșert speram să am măcar un miraj , o halucinatie cu Fata Morgana avânt chipul ei ...
Și dacă din intâmplare ne întâlneam pe drum
o violentă fericire , de nestăpâmit , ne trădau ochii ,
aveam gesturi stângace , spuneam nărozii, eram zăpăciți ,
Totul era anormal , când ne-ntâlneam , ne pierdeam , de parcă o ploaie torențială inunda pustia
și toate funcțiile vitale reînviau brusc și apărea o oază , cu palmieri și fântâni ...
Și față de ceilalți ne prefăceam că totul e o glumă !...
Dar simțeam răcoarea și ploaia și furtuna în suflete ! Doamne ,
de câte ori privisem la cer , uscat , după un strop de răcoare ,
și sufletetul meu , pelerin în pustiuri toride , acum cânta caloianul , ca o paparudă
dansând în ploaie ...


Și din nou simțeam că mă sfârșesc ...
Eram , pesemne , vrăjit
de ireala , floarea de mătrăgună ,
culeasă de ea , despuiată , în noaptea de sânziene ,
purtrată de ea , la o cusătură ascunsă a rochiei ...
-altfel nu se putea explica ...
pentru că eram cu desăvârșire rătăcit , fermecat parcă de rusalce , înnebunit de iele ....
Uneori umblam pe ulițe
în speranța nebună că ne vom întâlni iarăși , din întâmplare ,
dar nu se întâmplau miracole în fiecare zi ...

Uneori aveam sentimentuil
că eram lovit pe nedrept de soartă ,
că se face o agresiune asupra inimii mele slăbite , că ea este mult prea frumoasă
pentru puterea mea de a-i îndura lipsa .

Uneori gândesc că , dacă i-aș dedica un poem
poate asta ar fi cheia spre ușa ascunsă
spre făcliile negre ale ochilor ei .

Dar va trebui să găsesc acea forță magică ce stă ascunsă în cuvinte ,
din care , la începuturi a fost creată lumea ...

astfel ca acel poem al meu să fie
precum luna care bate îmbujorată
revărsându-și lumins iubirii
peste lume...