atât de tăcut
în miezul durerii
așteaptă de la semeni îmbărbătare

lovit în ochiul stelei
cu piatra-n destin
ori numai de o greșală iluzorie
cerul a aruncat asupra lui
bulgări rostogoliți de timp

omul cu încrederea-n cer
face din suferințe inele de lanț
scoate din fântâna sa
bucuria
și o dă vieții.

când îl apucă disperarea
durerea se refugiază în haos
și germinează
nu poate cuceri întinderea
înainte să fie supusă
cu gândul
atunci se oprește
construiește cărămizi de lumină
și zidește soția
în trupul mănăstirii