Într-un copac am auzit odată
inima ta bătând.
Era un sunet slab -
o supărare grea te-apasă
și te-ai închis în scoarța aspră
ca-ntr-un mormânt.
Am cuprins trunchiul subțire cu brațele -
era atâta viață-ntr-însul,
și forță-n el, și dor era!
Iar tu, trunchi subțire de mesteacăn
înfipt în tine însuți,
foșnind din frunzele întoarse de la soare
același veșnic "nu",
tu,
trunchi subțire de mesteacăn
ai făcut să crească din tine,
chiar de sub scoarța ta cea aspră,
chiar de lângă inima ta
- sau poate e chiar ea -
o pasăre de noapte cu trilul chinuit.
Ai învățat-o să mi se așeze pe umăr
în fiecare seară
să-mi cânte, să-mi cânte
din coajă de mesteacăn
cântecul de leagăn.