``Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată...``
Sonete, M.Eminescu






Afară-i toamnă, frunză-n agonie
Și norii-au cotropit întreg ținutul
Iar stropii amintesc parcă de cnutul
Care ținea un semen în robie.

Iar omul își îmbracă lutul
Cu haine moi, de cald să-i ție
Doar eu de frigul aprig din vecie
N-am apărare alta decât vrutul.

Afară-i toamnă, vreme-n agonie
Uitată-i vara, iarna bate-n ușă
Din frig, mai frig doar o să fie.

Pe drum strănută-n palme o mătușă
Și-un plod de fată, zgribulie
Strănută aprig în mănușă.