Mă odihnesc pe lucitoarele câmpuri de sare, țesând embleme pe îndurarea mea. Un fum malign se ridică de pe vârfurile munților îndepărtați; fâșii de azbest fierbinte mi se lipesc de piept. Urmăresc zborul unui singur vultur pierzându-se într-un nor. Ochii îmi sunt uscați și fisurați, ca această bucată de deșert ce mă-nconjoară din toate părțile, nesfîrșită în propriii mei ochi. Un grec bătrân pe care îl cheamă Zenon trage după sine o sanie și îmi ține prelegeri în timpul mișcării. Primul pas, insistă el, nu poate fi făcut niciodată... jumătate de distanță va rămâne întotdeauna înaintea ta. Nici timpul, nici viteza, nici încăpățînata îndurare nu pot schimba nimic. La fiecare pas al ascensiunii sau căderii sale, săgeata aflată în zbor e moartă... nu se mișcă, doar se odihnește perioade tot mai lungi... precum stelele și planetele văzute printr-un ochi ce se-nchide. „Chiar și atunci cînd străpunge ținta în centru, totul rămâne doar o iluzie”, continuă el, „ținta însăși e o minciună, nici tu nici eu nu vom părăsi vreodată locul acesta