În gura umilei grote – Scribul.

Asfințitul îi împodobește mâinile galbene
cu mierea unei stinse lumini.
colina de lut pentru cărți
e de-acum o câmpie de semne…
Și iarba e atâta de verde și de liberă…

Veștile de la marginea lumii
sosesc la el în chip de cântec al paserilor…
cele din inima sa au zvon
de migdale căzând…
Arareori adevărul sclipește printre
lacrămile sale ca monezile vechi
îngropate deodată cu morții…

Se stârnesc adieri prevestind înserarea…
Scribul trezește focul în grotă…
În seara aceasta bătrâna ființă a focului
abia dacă mai murmură, e chiar întrecută
de recea văpaie a putregaiului,
a licuricilor…

În pădurea de afară scânteie părul fiarelor…
scâncetul lor, înfricoșat de foc,
șlefuiește un dinte curând strălucitor.
Stelele se pierd, una câte una, în
trista litanie a paserilor de noapte…

Și parcă nici nu au fost vremurile când,
seara, scribul se îndestula cu poporul
unui singur cuvânt,
când degetele sale parcă murmurau
în lumina goliciunii femeilor…

O, acum pe mestecenii trupurilor lor
pesemne că sunt răstigniți fariseii și hoții,
subțirele vin al încheieturilor, poate încă fragede,
pesemne că îi îmbată pe cei ce s-au întors
din lupte și de pe Marea…

Ai zice să Scribul nu mai are amintiri!
Privește piatra pe care își așează tâmpla,
noapte de noapte și, ca unui vechi prieten,
îi agrăiește despre somn cum că ar fi marea iertare,
despre iasomie și rouă cum că nu pot
încăpea în tristul tezaur al Împăratului,
despre grotă spune că e pântecul care
cu adevărat l-a născut și care-l va purta
în călătoria cea mare…


1983, ianuarie