Þi-am prins în palmă sânul
cu toată vlaga amintirilor noastre,
până s-a făcut mic,
neîncăpător,
l-am spulberat ca pe o magie a nopții.

Apoi ne-am desenat câte o pernă
întinși pe patul nostru,
vedeam oamenii cum se întorc acasă tăcuți,
așezându-se la un piept,
digerând oasele culese pe drum,
ridicând fruntea absenți la fiecare facere.

Pletele tale împrăștiau
vinișoarele Styxului în jurul meu,
acopereau fereastra,
îmi închideau amândoi ochii.

Cum au crescut gigantice umbrele noastre pe cearceaf
când ne-am ridicat,
ți-am sfârtecat mânuțele la piept,
și într-o ultimă privire
ne-am spus tot sufletul.