Alei de saturn cobor în neștire,
Sunt singur și sigur că astăzi e acum.
E timpul cînd jocul de geniu nebun,
Învins mi se-nchina, cerînd nemurire.

Ecoul metalic e singurul care,
În viforul nopții mai poate să spere.
Prea orbi sunteți toți -învinși de tăcere!
Speranța e una, dar zidul e tare.

Visează la clipa cînd zgomotul dulce,
Și soarele rece și pielea ei fină,
Departe de ei și de vifor să-l țină!
Of, ceasul să bată, mai e pin' atunce...

Ce speri tu ființă? Ce vrei? Libertate?
Să scapi din a geniului minte? Te ține?!
Mai orb decît orbii, căci cheia-i la tine
De mintea-ți neclară să fugi nu se poate!