suntem două păsări de pluș
într-o cutie de beton prea rece
ca să reflecte amprente de aripi

ultima amintire e cea mai fericită
sau cea mai dureroasă

azi am smuls ultima pană
să scriem o rețetă mai bună
cu alte condimente
diferită de celelalte sute de mii
înghețate-n saliva sărutului de ieri și de anul trecut
și de sute de ani lumină

omul poate vedea tot
excepție fiind privirea sa

atunci ea-mi pregătea ochiuri în bucătărie
(cea mai ciudată calitate dintre calitățile ei
de-a scoate ochii puilor neconcepuți)
iar eu o-ntrebam de ce nu clipesc
cred că sunt morți
și-i îngropam în pubelă

zilele cerșite sunt lungi și plictisitoare

uneori nu puteam să văd soarele
ea declanșa eclipse de zile
cu farmece încovoiate în trup
iar eu mă îndrăgosteam ca un adolescent de colega de bancă
și-i dăruiam flori rupte din tapetele
îngălbenite de aceiași oameni

în fiecare zi dădeam pereții cu var
zvârcolindu-ne ca doi viermi
mușcați de un câine turbat

seara ascultam cântecul ei sub cascada de păr
apoi o invitam la dans
ne izbeam de toți pereții
zguduind toate începuturile de-ntuneric și lumină

viața nu e un câmp de luptă
ci niște tranșee prin care circulăm
ca șobolanii în conducte

dacă mi s-ar mai da o șansă să mă nasc
m-aș naște șoarece
să-ți rod pantofii
cu care plecai și uitai să mai vii înapoi

știi câți kilometri de dragoste am consumat?
mâine trebuie să achităm factura