mi-am zis într-o zi voi mînca de viu un poem bestial
despre felul duios în care beau
și îmi efectuez ceva în ele de amintiri

„ai țuk iu amin-tirea mea ca să mă ții minte”

m-am săturat de atîta reanimare zombilitică
de vampiri memorabil lihniți în hollywood
în sînge negru împroșcat pe pereți

desigur e halucinant dar în același timp
concomitent instantaneu și deodată
sunt singurele ex-traor-dinare
care rămîn

și pe urmă ciuda stupidă
de a le numi altfel
îți scoate nervi albi

tone de travaliu risipit
plus inspirația dementă
că ai să fii reținut o secundă

dar nu-i nimic vine muza te face genial
în timp ce nuștiucare draculo-zombilici
îi pune electric căpșuna în gură

trec pe stradă amintiri pline de aur și tu n-ai
habar din ce o să-ți iei mîine o pîine
păi cine aia mamii lor te pune să le visezi?
să-ți faci sînge rău de mort de viu
sau și mai rău să te mîngîi singur
autosatisfăcut de imaginea lor?

nimic mai idiot de remarcat în lume
decît bestiile astea triumfante
care te termină rapid
își iau mita ieftină
și s-au dus

mai bine-mi rup o mînă și știu o treabă
mai bine uit și nici de naiba nu mi-e dor

în ultima clipă o să-mi ia interviu popa
o să îi spun c-am uitat și să mor