Scrisoarea mamei

Vai, cum aș vrea,feciorul mamei,
Dacă aș putea, să zbor la tine,
Dar timpul ăsta nu mă lasă
Și nu-s nici bani și alte cele
Și-atâta lucru avem acasă.

Așa-i scria odată mama
La fratele, la Nicolaie,
Durerea ei o simt în suflet
Cu dorul ei ca o văpaie.

Azi înțeleg mai mult durerea
De mamă dusă doar cu dorul,
Departe-n margine de țară,
Unde îi cătănea feciorul.

Sărmana, cum s-ar mai fi dus
Sa-și potolească odată dorul
Dar timpuri grele n-o lăsau
Decât în gând să își ia zborul.

S-a stins de mult sărmanul suflet
Cu-atâtea doruri,vise moarte,
Ea, ce ofta mereu, mereu
După copiii duși departe.

Citind scrisoarea mamei mele
Pe care n-o voi mai vedea,
Îi simt tot zbuciumul din suflet,
Mă dor durerile din ea.

În zbucium sufletul ei cald
Cât va fi plâns de dor sărmana,
Când neâmplinirile-o făceau
Să-și șteargă ochii cu năframa?

Abia acum, în ani trecuți
Simțim în suflet un pustiu
Când nu mai sunt cu noi părinții,
Abia acum, dar prea târziu.