să prinzi rădăcini în calcarul clipelor
să nu-ți mai amintești din copilărie
decât pupilele negre-ale mamei
insecte migratoare de-a lungul unui cer de lacrimi
cer în care se scăldau păsările
după ce trecuseră peste sicriul soțului ei
în curtea țipătoare ca o sirenă de fabrică
să cauți biciul cu care copilul omora șerpii
lângă singurătățile sângelui tău
să crească-amăgirile și să se umfle
precum pânzele corăbiilor pe mare

culcușul unui vultur fără aripi
pe marginea zilelor alergătoare
așa ai ajuns, ecou pentru țipăt
așa ai ajuns, deșert al uitării
și nu încetezi de-a pleca
înclinând capul
în mânia amurgului.