Încăperile plantelor
oarbe, întunecate,
au mii de fețe aprinse afară
precum duhurile rele
care mai sărută mâna lui Cain
de-o roagă să-l simtă...
devenit la fel de intolerant,
iar verdele din piele bătucit
ridică-n vânt scalâmb revolta,
apoi se-ndoaie la pământ
punând sub jug ceafa ierbivorelor –
scutul lui Abel.

Ochii nefrățești
se căznesc tot înspre sol,
să nu-și vadă palmele verzi strânse
pe-un chip torturat.

Buze pătate fratricid cu sânge
nu-și prescriu faptele,
ci prelungesc calvarul
limbii mușcate.

Iar ceilalți ochi,
ai voinicului muntean,
vechi basarabean,
ridicați peste capul
cu jerba de gene,
murmură freatic
iertarea dată
pe când albia seacă.

Tulpini, flori, rădăcini,
seminții purtate de Cain
prin gene foarte departe
urlă din rana căscată
în capul fratelui Abel
ca să se-nghesuie de-acum
pe lângă case și staule
mugind însetate la cer.

Turmele-adevărate
ocupă spațiul crăpat
unde azi pasc haotic
toxic îngrășământ
lăsat precum balega
din mâini blestemate.

Rătăcind fără stăpân turma
absoarbe seve bolnave,
plăgi, ațe chirurgicale,
grăsimi și tendoane de lut
căci nu mai sunt vechile plante
cu subțiri canale
nici copaci
fântâni, araci.

Ochii-nroșiți la masculi
strâng între fălcile tâmplei
de la uitarea stăpânului om
frica primară – revolta...

Nimeni de vină pe-aici?!

Și Abel se-nchină
și Abel pe spate
cerul străbate.

Un negru-aspru cânt
lasă pe pământ.

Cu limbi vorace-mov
varanii stau la post.

Pe Nistru se puiesc
voronici, iezi și miei.

Să treacă Prutu’-odat’
varanii i-au
și i-au
și i-au...