Femeia-și înfige degetele subțiri
în aerul vâscos al casei și curge pe pereți
îmi vine să îmbrățișez freamătul ei mov
s-ascult pe claviatura vocii șoaptele,
în bătaia sunetelor stopate de tăceri
ca o dorință estompată-n cuvinte
când îți prinde temerea frigul inimii
și cazi în somnul dimineților de ceară.

Îmi palpez oasele frunții și corzile vocale
sunt mai ușor cu jumătate din greutatea sufletului
la hotarul dintre această viață și moarte
ca să mă pot avânta pe drumul căutat al femeii
să-i despic nopțile, să o văd altfel decât o pisică.

Întinsă își arată trupul cu pielea netedă
ca o foaie de hârtie pe care poți scrie
la lumina ochilor umezi
un poem plin de sinceritate
mai lung decât timpul.

Cu iubirea ei ca ploaia de vară
îți îmbată miracolul falselor promisiuni.


Astfel ne completăm rezervele de viață
pe care le așezăm în interiorul nostru
în camere în care ardem clipele
ne odihnim trupurile și urmărim cum se nasc
noile obstacole pe drumul sângelui
pe care să-l împrospătăm zilnic

Totul curge în apa, aerul, focul
Și-n pământul întâmplărilor defrișate de moarte.