stau la fereastră, privesc munții,
din bistrița munții par mici, zăpada crestelor o pîrtie,
lîngă mine copiii își imaginează sănii uriașe
acoperind cerul. suspină. pentru ei dorința și putința nu au limite.
doar ei au limite și suspină.
privesc munții, ei mă trag de mînecă, doresc povești cu zînul lacului și zîna măseluță,
ochii îmi sînt acvariu umplut pînă la limita înțelegerii.
mă ating țîncii pe umăr și tresar, îmi curg peștii și icrele acumulate sub pietrele amintirilor,
mă scutur de ei ca de hainele nefolositoare clipei,
îi caut apoi și strig după ei.
haideți la geam să ne facem statuie, să privim munții și zînele,
par mici asemeni copiilor, veți crește odată cu munții.
odată cu înjurăturile, zînele vor fi tot mai mici,
haideți la geam să vedeți!