mi-a dat papucii când timpul era bun pentru a merge desculț
dar nu s-a gândit niciodată să mă încalțe
când toate anotimpurile din cutia pandorei se succedau în mine
mai repede decât clipa-mpărțită cu infinitatea suflării
la temperatura sufletului scuipat cu aceiași frecvență
cu care câinele dă din coadă când vede cârnații în gura stăpânului

orice moleculă de oxigen era refolosită în ochii ei
și orice vierme locuia doar în cadavru
furându-i șansa fluturelui să fie omidă
mai ales când îi furau mirosul florilor de plastic
își vopsea părul în verde doar ca să alunge iarna din minte
dar n-a fost niciodată un pom sau măcar un cactus să-mi fure radiația

îmi căzuse părul din cap și purtam perucă
ca un actor grăbit să fie iar aplaudat
genele înfundaseră chiuveta iar ea nu mai spăla vesela
sprânceana mea dreaptă nu se mai ridica în semn de nemulțumire
căzuse pe covor și n-am mai găsit-o
fața era paralizată în oglindă

ce cald e praful de pe ochii mei
simt talpa cum se afundă în retină