picură stele de sus
pe inima mea,
amarnic mai arde cărarea
incendiata de lună,
eu m-am rătăcit pe un câmp de flori,
ascultând tăcerile ce-au încremenit
între stele și brumă.

ce frumoasă e noaptea
când buza de lună o coase,
parcă-i un covor de fluturi
țesut cu arnici și mătase.

departe un greier țârâie-ncet,
mă trezește din vis
colind singur prin timp,
plimbându-mă parca prin paradis.

ca un flagelat înger
aș urca la cer
cu toate ispitele-n spinare,
până la Tine Doamne,
sinucigaș cu brațele goale,
mistuit de incendii solare.

apoi aș dori să cad în abis,
întorcându-mă pe pământ
ca un biet sfânt,
cu aripa frântă,
închis în mormânt.

23 februarie 2010