Poetul e la post,
își amestecă moartea-ntr-un blid
și toarnă ultimul strop de ulei
spre a ține lumina aprinsă
în candela cu înfățișare de carte;


uneori îmi spunea
că limuzina lui e parcată-ntr-o vrabie,
așa că poate oricînd
s-o ia nebunește pe sub streșini
pînă-n cais,
spunea că zilele sortite nouă-s corăbii
învîrtindu-se-aiurea
prin mările reci ale lunii,
și-or să ne-adune sub pînze albastre
doar cînd s-o sparge o fereastră din vis...


mă lua pe genunchi născocind,
rătăcindu-mi ochii prin stele,
buzele lui erau atunci aripi
și nopțile-acelea într-o ureche
furișau în mine
magice fuioare de frig...


Ursuz cîteodată,
cu grădina-n spinare,
cu umbra lipicioasă a casei
ca o pieliță a neliniștii trasă pe chip,
poetul potrivește-n țărînă
cheia năzuroasă a zilei
și vorbe anapoda-i sar dinainte
ca iepurii,
poetul întreabă pe limba lui
și clopotul de sub talpă îl strigă
mereu mai cu noapte-n adînc...


Eu nici nu respir.
Printre șipcile gardului
Primăvara vine furiș,
mi se gudură la picioare,
cu botu-i umed îmi caută obrajii,
de-am să miros trei zile-a pămînt reavăn
și-a muguri, și-a răsuflare îngerească de tei;
Primăvara poetului mă iubește
ca pe un pui al ei;
ageră îmi dă ocol, sfîșie tristețea
și latră ulii
cu gheare lucii rîcîind pe cer,
de cînd mă știu
Primăvara poetului e o cățea de nădejde!


Poetul e la post.
Își amestecă moartea-ntr-un blid
și soarbe tăcut dintr-o carte,
deși sufletul lui ca blănița de ied
încă poate să învelească orașul
și lumea
pînă departe...