nu mai văd, mărite înger
atâtea țevi ruginite prin care urlă toată noaptea
vuietul apei fără călăreț
și-apoi
dedesubtul ochiului e o broască țestoasă de sute de ani
și-un calorifer rece pe care au rămas mănușile de iarnă

aud cum copiii smulg aripioarele cuvintelor de ceartă
și trag după ei trenulețe (în două culori)
se răstoarnă la fiecare pas te apleci ești un zgârci
pe care viii nu stau, mai bine rostogolesc ciulinele crucii cu mâna
mai bine întoarce, mărite, ora asta cu furca în jos
e ca și cum ai stinge un chiștoc și ți-ai roti brusc scaunul tubular
mai aproape de sobă

Știam cine trăiește uitându-ma în soare
vine o vreme când începi să te împăturești în două în trei în patru
încapi în mâna transpirată a omului singur neumblat nici de hoți
nu-i nimic, mărite, de cate ori sparg ceva cât de mic
se duce direct la inimă

în fond timpul nu face niciun zgomot
putem dormi îndrăgostiți unul în brațele celuilalt fără să știm măcar prin ce marmură
întotdeauna am trecut granița aerului într-o barcă cu pânze, în care păsările
varsă găleți cu nisip

încerc, mărite
să nu mai lipesc guma de mestecat pe sub bănci, pe marginea farfuriilor
umblu nebună cu săgeata înfiptă în piept la distanță de-un om
prin pământul roșu al canioanelor se-mprăștie mercurul florilor
și vine un fel de primăvară, mărite
în care tu-mi vei fi cal și nu invers